Ce te faci atunci cand lansezi unul dintre cele mai bune, inovatoare, geniale, nemaivazute si nemaiauzite albume aparute in ultmii 10-15 ani? Pai, trebuie sa lovesti cu ceva si mai tare. Si Weeknd s-a conformat; In primul rand s-a asociat cu probabil cea mai tare trupa a momentului Daft Punkt pentru single-ul Starboy, lansat la inceputul toamnei si care ma bucur ca aprins relativ rapid si in Romania radio airplay (aici as vrea sa deschid paranteza si sa atac subiectul cenzurii, cel putin la noi in tara, unde I'm a motherfucking Starboy se aude asa cum le zice; acum, nu sunt asa pudic, si imi plac piesele asa cum le face artistul, ne truchiate; dar totusi, nu ma consider o tara mica, in care sa nu mai stim o limba de circulatie interantionala cum e engleza, pe care, in ciuda legendelor, o cam vorbeste toata Europa; as fi mai prudent in cazurile astea).
La inceput nu mi-a fost clar daca tot albumul este in colaborare cu ei sau doar single-ul care da si numele. Si intr-adevar, sunt doar doua piesa cu ei. Ceea ce e tare. Din clip vedem puternicul mesaj pe care vrea sa-l transmita, cu un subanteles mult prea profund pentru mainstream, dar cunoscand background-ul artistilor (pe Weeknd il cheama Abel si e original -familia- din Etiopia, tara jumate musulmana, jumate crestina-copta, aproape ortodoxa). Scena cand ia crucea in mana si darama tot e cu impact crestin, si am inteles asta din prima. Daft Phunk sunt si ei pe aceeasi lungime de unde si cum se spune, u got to trust me on this one.
Dragoste, sex, nebunie, droguri, masini (multe masini, si scumpe), sunt in general subiectele pe care artistul le-a abordat inca de la inceput si continua pe aceeasi linie, in stilul propriu-caracteristic (ciudat sa spun asta cand are si mai multe piese in zona Michael Jackson si cred ca aveam nevoie cu totii de sound-ul acesta).
Întâmplător sau nu, articolul acesta, care încheie maratonul de câte un articol pe zi, e și articolul cu numărul 400 al blogului. Să sărbătorim.
De asemenea, în urma maratonului mi-am confirmat și am învățat o gramadă de lucruri, despre online, despre scris, despre disciplina. N-am putut scrie câte unul efectiv pe zi, iar pe ultimele le-am și amânat mult, din mai multe considerente. Am renunțat chiar la câteva sau altele au suferit modificări pentru că, trebuie să-mi asum ceea ce scriu aici și nu mai vreua sa transmit mesaje negative. Sunt si eu plin de frustrări și neîmpliniri dar nu consider că are rost sa scriu despre ele decât în momentul în care am și o soluție.
Prima concluzie ar fi că e extraordinar de greu să scrii cu diacritice. Pe bune. Timp de 30 de ani n-am scris (la calculator mă refer), nici nu știam sigur cum se instalează și activează (sau dacă există pentru Mac) și unde se află pe tastatură. De-a lungul timpului mai mergeam pe la cineva pe acasă sau la muncă și le avea activate; folosesc mai toate semnele de punctuație și activând tastatura românească, le schimbă ordinea de pe keyboard. E greu pentru workflow așa că dacă mă grăbesc cu un text mai lung, prefer să-l corectez după. Și nu am înțeles de ce z-ul se inversează cu y-ul (probabil că voi gasi repede dacă voi căuta pe google dar hai să mai rămână și mistere nedescoperite). Totuși, textul ăsta l-am scris cap coada cu el on. Și, da, concluzia e că limba română are diacritice și trebuie să le folosim. E o disciplină excelentă.
Alt lucru care m-a surprins plăcut a fost faptul că foarte multă lume nu știa că scriu pe blog și de atunci mă mai întreabă din când în când dacă am mai scris căte ceva. Dar, în același timp mulți știau și chiar mă citesc, aproape regulat. Chiar te simți jurnalist când în urma informațiilor date de tine lumea îți spune: nu știam că e așa, de la tine am aflat. În același timp, oricât aș încerca (nu încerc neapărat) și orice aș face, tot un om de muzică voi fi considerat. Articolul legat de muzică a avut cel mai mult succes, și deși nu mai face parte asa de mult pe cât aș vrea din viața mea, e adevărat că-mi place sa discut și să scriu despre muzică. Mă voi concentra mai mult în următoarea perioadă. Cred că pot transmite multe despre muzică și ne-făcând muzică.
Partea tehnică a blogului; în primul rând să salvez drafturie (de fapt ctrl-s e un shortcut ce trebuie să devină un obicei în viața oricărui om care lucrează la calculator; eu mi l-am deprins de cănd făceam mult recording și putea crăpa calculatorul în orice clipă). Deci, mantra e SAVE SAVE SAVE.
Durează de multe ori mai mult decât crearea conținutului în sine aranjarea lui în pagină, alipirea pozei potrivite (încerc să pun poze care sunt free la copyright, exista pe net, și cu link către autor - btw poza din aricol e făcută de mine cu telefonul undeva prin Tineretului, București), video embeded, centrarea lui, dimensiuni, paragrafe, linkuirea cuvintelor, verifcarea lor etc. Și după, promovarea sa. Pe toate site-urile, cu extras din articol că poate nu știe omu din titlu despre ce e vorba. Pe Twitter bag câte un hastag în funcție de domeniu, pe Facebook tag-uiesc pe cineva dacă e cazul; mai pun pe Google+ (am eu o simpatie anume) și pe toateblogurile.ro (la fel, o simpatie). De multe ori neglijez mai mult conținutul în detrimentul promovarii pe social media.
În același timp, dacă nu ești pe social media -și aici trebuie să fim sinceri, in România social media înseamnă Facebook și cam atât; Instagram-ul e eficient pentru anumite categorii, iar al III-lea e LinkedIn, concluzii trase personal după acest maraton- nu exiști. Blogul în sine am observat că nu e citit, nu intră nimeni direct pe el sau în feed ca abonat. Poate în afară, în special North America de unde a venit această industrie, funcționează mai multe (eu sunt cel mai activ pe Twitter), dar în România anului 2016 Facebook is King (nici măcar abonarea cu adresa de mail nu e cea mai eficientă, românii au o alta cultura a poștei electronice). Și nu știu dacă e neapărat rău asta, dar mă voi concentra si eu pe fb mai mult, din punctul ăsta de vedere.
E foarte greu să recuperezi când lucrurile nu sunt făcute la timpul lor. Eu mă bucur că am scăpat și de multe drafturi ce stăteau aici și care au văzut lumina monitorului; sau altele sterse. În același timp, e bine să ai drafturi de back-up, chiar recomandat. Nu întodeauna reusesc să mă exprim așa cum vreau, ba chiar de cele mai multe ori iese exact invers (sau așa am impresia).
Ideea de final e că trebuie să fim fericiți și să luâm lucrurile pas cu pas, mici, uneori și înapoi, dar în continua mișcare. Lucrurile nu se întâmplă peste noapte și încă odată, pentru mine, blogul a fost un instrument de disciplină. Sunt fericit că scriu pe el. Sunt si bucuros că are un oarecare succes, dar ele sunt doua lucruri distincte. Mi-a luat ceva timp să mă prind.
Adevărul e ca nu prea mai am rabdare să mă uit la multe videoclipuri efectiv, sau dacă-mi place piesa, și și atunci nu până la capăt. Cu toate astea, am fost absorbit de cateva zile de piesă în primul rând, pentru că trateaza un subiect general valabil, artistic si prezent. Noile haine ale împăratului e o poveste asupra căreia ar trebui să revenim, mai ales în zilele noastre, de adulți.
Melodia de mai jos mi-a atras atenția atunci când a intrat in autoplay. Interesantă funcție, de multe ori o scot, dar cateodată îmi place unde mă duce și e chiar amuzant cum poate pleci de la un filmuleț postat de cineva, trece pe la emisiuni tv și ajunge la așa ceva. Binențeles ca e bazat pe preferințe si pe istoricul căutărilor, dar e departe de a fi perfect sistemul.
Poate si expresiviatea interpretului, machiajul, montajul... cam tot fac un produs de succes asupra căruia m-am oprit. Am mai auzit de trupă, probabil am mai și ascultat melodii, dar nu o puteam indentificat până acum. Clipul este continuarea altuiași exploreaza o parte destul de întunecată a vieților noastre.
Nu
a avut cine să ne învețe alta alternativă, și abia acum timid începem
să scoatem și noi capul. Mă refer la veniturile fiecărui individ, familie
etc, ce economisește, ce cheltuiește, cum îi cheltuiește. Credeam ca
sunt singurul care atunci când are niște bani în buzunar parcă trebuie
să îi termine cât mai repede că nu stau bine acolo. Aste sunt mosteniri
de care trebuie să scăpam.
Eram chiar bleg dacă trecea luna asta fără a scrie tocmai pe site-ul în care am investit cel mai mult timp. Din păcate în ultimii ani nu prea am mai investit atât timp cât mi-aș fi dorit, dar de curând tocmai intrasem într-un studio profesionist and it all came back to me.
M-am mirat și pe mine când am realizat că încă mai știu meniurile și tool-urile în Cubase (de unde setezi ceva la placa de sunet etc) și lejeritatea pe care o aveam când m-am jucat pe acolo.
Câteva gânduri (și frustrări, ce-i drept); mă feresc să dau sfaturi dar recomand să faci cum zic eu acolo :D
Voi pleda în continuare pentru un loc de muncă. Știu, multe sunt nasoale, că de aia e muncă. Și cât de greu e să-ți găsești unul. Ca un sfat de la un om în vârstă pentru cei mai tineri, orientați-vă spre o meserie, cel mai fericit caz în funcție de pasiunea voastră. Că e bucătar, dj (da se poate câștiga bine), inginer de sunet, electrician, contabil, jurist, mecanic auto etc, cel mai bine și mai ușor este cu o meserie. Te și disciplinează și e dovedit de-a lungul timpului că cei care au o meserie la bază și au lucrat în ea au mai multe șanse de reușită, și nu de puține ori pe domenii total diferite. Dar, repet, e disciplina, și aprecierea muncii. Și da, contrar a ceea ce se mai spune, și hârtiile (diplomele) sunt bune și necesare așa că ia-le cât mai repede și nu lăsa să treacă timpul.
Revenind la cum îți găsești un loc de muncă...paroduxul românesc în domeniu spune: lipsa locurilor de muncă vs. absența forței de muncă. Sunt itneri care sunt bine pregătiți, dar sunt și mulți care nu au nici o treabă cu nimic. Știu, oferta e nasoala rău dar, ăsta nu e un impediment în a lua un job. Începi ușor, de jos, de oriunde. Poveștile astea de succes care-ți spun să-ți urmezi pasiunea și să nu accepți orice sunt în cea mai mare parte.. doar povești. Și oricum ar fi trebuie să pleci de undeva. Poți ăncepe de pe site-ul ăsta Neuvoo.roMi-au dat mail și am zis să scriu despre ei, sper că sunt serioși. Ăsta e doar un punct de plecare, CV-ul tău e bine să fie pe toate site-urile de profil și de specialitate. Ușor ușor; ai servici, ai tot ce-ți trebuie.
Printre puținele lucruri interesante de la televizor se numără seria reportajelor-documentar realizate de Carmen Avram la Antena 3 (da, cunosc bine postul) În premieră. Sunt din alt registru și pot spune că fiecare episod a fost interesant. De curând am dat pe facebook de documentarul acesta a cărui titlu de youtube a fost destul de sugestiv încât să-l traduc. Personajul probabil îl cunoașteți din documentarul scurt difuzat de BBC acum în jur de doi ani când era în floare propaganda anti-emigranți din România (și Bulgarie, fie). Personajul era prezentat cam ca românul majoritar, și trebuia să-i facă pe englezi să rămână cu impresia că ăștia suntem noi toți și că ăștia (aurolacii din canale) suntem cei care vom veni la ei să le luăm locurile de muncă (de parcă ei nu ar știi cine suntem, parcă noi nu avem treabă cu informatica sau cu orice alte servicii pe care englezii le externalizează la noi în țară și sunt extrem de mulțumiți). Nu vreau să mă iau de ei, au destul probleme.
Revenind la personajul nostru, Bruce Lee, regele canalelor de la Gara de Nord și șeful aurolacilor de pe acolo (pentru cei mai tineri, aurolacul este un lac de vopsea folosit pe post de drog de cei mai necăjiți, fiind foarte ieftin și accesibil; se pune într-o pungă și se inhalează, dând o stare de letargie unde nu simți mai nimic -adică viața tristă pe care o duci; cam ca atunci când intrii într-o cameră proaspăt vopsită sau lăcuită și te ia amețeala; drog foarte popular la începutul anilor 90, înainte de heroină și legale). În documentar până și el folosește termenul de boschetar și dacă el ar avea o autoritate în acest sens, mi se pare ca realizatorul exagerează și că ar fi putut găsi un sinonim.
Acum, știu că zona e nasoală de când eram eu mic. A fost chiar o perioadă când toată lumea, inclusiv poliția, o evita. După anul 2000, ușor ușor s-a mai liniștit și cu toate că mai sunt și acum, cel puțin pe timpul zieli, în principiu e safe să treci prin parcul ăla de la Ministerul Transportului. Și cu toate că legenda spune altceva, ei, necăjiții, nu interacționeză cu cetățenii decât atunci când sunt în nevoie.
De Bruce Lee nu am auzit decât din documentar (mai e un Bruce Lee, era în Amzei căra fructe). Uitându-mă la documentar n-am putut să nu spun câteva cuvinte, pentru că e trist, rău. Boschetarii, aurolacii, sunt cei care înainte de a fi respinsi de societate pentru ceea ce sunt, au fost respinși de ai lor doar pentru ca sunt. Majoritatea au familii, care pur și simplu i-au respins. Iar pe cei mai norocoși, i-au dus la orfelinate, orfelinate de unde nu au știut cum să scape mai repede. Oare ce poate ieși dintr-un om care a trăit așa? Conform societății, un infractor.
Cel mai mult m-a impresionat credința (cunoașterea) în Dumnezeu, Dumnezeu care nu judecă, sau oricum nu ca noi, și care iubește fără condiție. Normal, cred că si Bruce Lee e conștient că nu face bine ce face, dar trebuie să ne raportăm la dimensiunea si universul în care a trăit, de unde și pentinența pe care o face purtând toate lanțurile si lacătele alea în jurul corpului. Oricât ar vrea el nu se va putea rupe vreodată așa că a făcut ce a crezut mai bine: să țină cât de cât sub un control totul (asta cu arestarea sa e ca și cu Saddam sau Gaddafi, cum spun unii, că dacă ar fi rămas îi ținea sub control și nu mai făceau atâtea atentate și nu mai veneau în Europa - asta o spun politicienii lumii). Bruce Lee a ajuns la un nivel destul de înalt de iluminare spirituală, și ne dăm seama de asta doar prin ce face (cum are grijă de câini, pisici și restul oamenilor care sunt în responsabilitatea lui) cât și de cum vorbește, în special despre femei. Sunt mulți alți boschetari (a se înțelege oameni din societate) care sunt departe de o asemenea gândire. Până la urma suntem ceea ce suntem fiecare, dar măcar data viitoare când mai vezi pe unul pe stradă, dacă nu-ți faci milă cu el, măcar nu-i mai trimite ură.
Era salvat în bookmark, și parcă-mi aduc aminte ca l-a share-uit cineva în nu știu ce context și m-a atras titlul. E un subiect interesant și are destulă dreptate în ce zice acolo. Eu unul nu sunt de acord cu lejeritatea pe care unii cred că ar trebui să o ai atunci când ești la serviciu. Adevărul e că, chiar dacă ne visăm noi șefi și patroni, și și atunci când suntem, nu deținem în totalitate controlul timpului nostru.
La muncă trebuie să muncești (punct). E și o vorbă, ai serviciu, ai tot ce-ți trebuie. Am mai atacat și eu subiectul(chiar scriind acum articolul m-a sunat un prieten și m-a defazat un pic) lucrurilor care te distrag din muncă.
Poate că are dreptate individul în sugestiile pe care le face. Doar că, dacă le faci regulat, s-ar putea să nu ai rezultatele dorite.
Într-adevăr este o frustrare de-a mea. Dar una pozitivă. Funcționează. Cultura arabă s-a dezvoltat economic tocmai pe așa ceva; ia, încearcă; ai cumpărat aia, ți-o dau și pe cealaltă. Comerț, negustorie.
Unul dintre evenimentele de care vorbeam aici, nu se mai ține ca anul trecut în parcul Izvor, și am impresia că și noul primar general al Bucureștiului a avut un cuvânt de spus. Cert e că se ține, începe de astăzi, accesul este gratuit și are un line-ul de zile mari: Redman, Patrice, DubFX. Promoe, Dilated Peoples plus artiștii români undeground in vogă acum.
I-am văzut pe toți în parte separat la concertele lor când ne-au vizitat țara și pe departe unul dintre cele mai tari concerte la care am fost vreodată a fost a lui Patrice în 2008 sau 2009 (și am văzut ceva concerte tari la viața mea). Pe Promoe si Dilated Peoples cred că de fiecare dată când au venit iar pe Dub FX (sper totuși să nu fac vreo confuzie cu altul) inopinant, la un eveniment unde m-a chemat un prieten care avea invitații. Cât despre Redman, aici e o poveste extraordinară, fiind cam primul artist Rap mai mare care ne-a vizitat, în cu totul alt context, prin perioada aia 2002, când Rap-ul românesc era la pământ pentru că label-urile mari renunțaseră să mai semneze artiști și brigâzile underground își făceau ușor și timid apariția prin materiale distribuite pe internet și concerte organizate practic oriunde se putea. Revenind la concert, el venise de fapt să filmeze un film (mai joacă din când în când), și cineva și-a dat seama că e Redman că l-a văzut pe la Marriot cazat (și pe subiectul ăsta circulă multe zvornuri și legende pe care nu vreau să le înșir aici) și l-a abordat. Ușor ușor a ajuns în anturajul reparilor, și brus de luni pe joi s-a anunțat un concert Paraziții în Fire. Cum ne-am cam prins repede cei ce știam ne-am făcut apariția acolo și nu ne-am înșelat; spre sfârșitul spectacolului a venit Redman și a băgat o bucată cu ei. Acum, trebuie să ne dăm seama că acum 14 ani (pfoa ce repede au trecut) Redman era pentru noi, cei din HipHop, dar nu numai, cam cum ar fi, să zicem Drake acum. A fost ca o confirmare că suntem pe drumul cel bun cu ce facem și deși a fost doar un freestyle, a fost unul dintre cele mai intense momente. Energie despre care a vorbit și el ulterior într-un interviu dat la MTV lui Dj Dox. S-a aruncat în public și ne-am împins toși să fim cât mai aproape de el; tricoul și l-a făcut bucăți și am impresia că mai am și acum o bucată din el, suveniruri :D Redman rămâne pentru mine unul dintre artiștii favoriți, care parcă a rămas neschimbat, și când e în fața microfonului, putem să stam liniștiți.
E un prilej de a mă revedea cu foartă multă lume, pentru că în general vin cam toți, din toate grupurile, din toate genurile și din toate orașele. Și cum să nu vii pentru așa ceva? Unii vin chiar și din afara țării. Detalii despre program in poză și pe site-ul oficial. Ne vedem acolo.
Pentru că nu pot rămâne indiferent. Poate cel mai mult dintre toate țările din lume sunt legat de Turcia, unde cu toate că am fost o singură dată, m-a marcat profund. Acolo am trăit una dintre cele mai puternice experiențe emoționale, când l-am descoperit pe filosoful și poetul persan Mevlana Rumi, la mormântul acestuia. Cuvintele sunt de prisos pentru a descrie sentimentele care m-au cuprins, ulterior aflând că Rumi a fost mai prezent în viața mea de cât știam eu.
Serialul care la începutul anilor 90, imediat după revoluție, ne-a bântuit și ne bântuie pe unii până în ziua de azi (nu cred că e ok ca un copil între 4 -10 ani să-l urmărească dar atunci beleam cu toții ochii la orice, iar interpretările...). Pentru cei care nu l-au revăzut de curând, recomand. E ciudat cum poate fi construit un serial să te țină cu sufletul la gură, dar fără vulgaritatea cu care ne-am obișnuit și pe care o luăm de bună (în serial nu e deloc nuditate și nu vei auzi nici măcar un fuck). Ne-am schimbat mult ca societate, la nivel mondial, în ultimii 20 de ani; nu spun că în bine sau în rău.
David Lynch, regizorul, un inițiat în foarte multe taine reușește să ne proiecteze și pe noi în lumea fantastică din Twin Peaks. Pe scurt, un agent FBI vine să investigheze dispariția unui coleg implicat într-o ancheta privind dispariția unor persoane implicate în traficul de droguri și prostituție. Ăsta e plotul, și atunci de ne amintim de cu totul altceva când vine vorba de serial? Pentru că acțiunea are un cadru profan, dar sacrul vine odată cu trecerea graniței. Un orășel cu o populație ușor tâmpită, un agent cu probleme (și obsedat de cafea, ca mai toată lumea din serial, dar aici e chestia regizorului, care spune ceva de genul even bad coffe is better than no coffe) și o serie de evenimente care fac serialul să se petreacă jumate aici, in lumea reală, jumate în lumea fantastică. E și un film a cărui acțiune se petrece înaintea serialului, dar e recomandat să fie vizionat după pentru a înțelege mai bine. Și, cireașa de pe tort, la anul, cum încă din primele doua sezoane personajele ne amenințau că o să se întâmple lucruri peste 25 ani ani, urmează cel puțin un sezon nou.
Prietenul Adrian Corobană, un om ce m-a susținut în activitatea mea publicistică în ultimii 10 ani, mi-a publicat un text scris acum aproape un an, pe site-ul pe care-l coordoneaza, geopolitics.ro Textul de față este scris prin septembrie 2015. Deși poate fi considerat de actualitate, câteva lucruri s-au schimbat, dar singurul lucru constant este nesiguranța care se împrăștie pe zi ce trece în toată lumea. Europa e mai slabă ca niciodată, Federația Rusă mai puternică decât a fost în ultimii 25 de ani după implozia URSS) și lumea musulmană/arabă mai activă și mai prezentă peste tot ca niciodată. Din păcate, trebuie să fim mai constienți și mai prudenți în tot ceea ce facem. Urmează vremuri tulburi (rău).
Învățând, evident. Și nu e ca în alte părți, să mai discuți cu profesorul, poate că ai uitat etc. Nu știi nu promovezi. Și așa mi se pare normal. Mi-am luat carnetul mai târziu, la 27 de ani, mai mult din necesitate, mașina ne fiind una din pasiunile mele (cred că a contat și faptul că ai mei nu au condus). Fiecare om are felul său de a aprofunda elementele, de a învăța. Termenul ăsta de a învăța trebuie dezbătut cu altă ocazie.
La școala de șoferi faci cursurile alea obligatorii de legislație, majoritatea instructorilor se și pricep să explice, dar volumul mare și complexitatea situaților face să nu fie de ajuns (părerea mea, care oricum am o opinie mai radicală puțin asupra capacității oamenilor de a conduce și aș schimba un pic dintr-un drept într-un privilegiu) și trebuie să studiezi și pe cont propriu.
Acum, manualul ăla de legislație, ca orice manual, nu e prea prietenos. Mi-aduc aminte de o anecdota în care se spunea că un grup de cercetători au sintetizat într-un volum foarte gros toată informația necesară unui student pe parcursul facultății (că erau doar studiile de licență sau cuprindeau și masterul nu mai știu:) ). S-au dus prima oară la Harvard, au contactat studenții și i-au întrebat în cât timp cred că pot susține un examen din cartea respectivă. Studenții au studiat-o, au făcut un consiliu unde au discutat și după un timp au dat răspunsul: o lună de zile. Ok; s-au dus la Oxford, aceeași întrebare, răspunsul de data aceasta fiind o săptămână. Ajung și la studenții de la Politehnică din București, în cămine, claie peste grămadă toți, dormea, și duhnea a alcool. Unul dintre cercetători încearcă să-l abordeze pe unul care dădea semne că ar fi mai conștient și îi pune aceeași întrebare. O ia, se uită la copertă, la grosime, o studiază preț de câteva secunde, după care începe sa-l împungă pe colegul de lângă el și-i zice: haide, scoală că mâine avem examen!
Ei bine nu toți avem capacitățile astea (deși și eu studiez la Poli). Am deviat un pic de la subiect; vream sa ajung la CHESTIONARE 3D, un site care chiar te ajută să iei permisul (cel puțin eu cu ajutorul lui l-am luat). Pentru fiecare întrebare ai răspunsul corect explicat video cu situații reale din trafic, și argumentat cu legea și codul rutier. Sunt și întrebările de la examen (pe site-ul oficial NU sunt întrebările de la examen!!!), deci cred că e suficient să parcurgi o singură dată cu MARE atenție întrebările și chiar dacă știi răspunsul să mai urmărești video-ul pentru aprofundare. Mi-am adus aminte de el azi când am discutat cu cineva și l-am recomandat.
Tipul care a făcut site-ul este un fost polițist, a obținut parcă și finanțare pentru el la Arena Leilor. E unul dintre puținele lucruri făcute bine. Deci, după cum zice și el pe site:Nu mai fiți atât de stresați de acest cuvânt DRPCIV, vă garantez că nici cei de la drpciv nu știu legislația rutieră atât de bine pe cât ați crede. Înainte de examenul de la drpciv trebuie să fii cât mai relagat și nu uita că întrebările sunt ușoare dacă le înveți
Și întrebarea de baraj e, într-o mașină Coupe (aia cu două locuri) poți transporta copilul? Nu păreri personale, textul legii :D
Educația este și va fi moneda pe care o voi bate cu fiecare ocazie. Repet, e singura noastră șansă de a supraviețui ca specie.
Nu prea mă uit la conferințele astea independente dar nu ma poti abține să nu remarc entuziasmul vorbitorului și nerăbdarea pe care o manifestă în a ne arăta ceea ce a conceput.
Și uite cum ne conectează și mai mult, cum posibilitățile sunt aproape infinite; dar spune el toate astea. Nu e așa că părem caraghioși de multe ori cănd realizăm cu ce ne ocupăm timpul? Mie-mi vine să-mi trag singur palme când văd așa ceva, unde merg unii cu tehnologia si școala, iar noi ne certăm pe Ion și Moromeții...
Și explicația pozei: un prieten și-a luat dispozitivul respectiv. E destul de accesibil si pui telefonul în el. De acolo te duce într-o lume virtuală. A fost o experiență interesantă, accesând un filmuleț din Cartea Junglei, filmul ăsta nou, unde erau niste maimuțe și se auzea o voce care povestea ceva. Iar când am întors capul... WOW.
Se pot spune multe despre el. Controversat cu siguranță e, iar freza, nici nu vreau să mă gândesc la câte adjective pot gasi. Dar prost sau că nu știe pe ce lume se află... aici suntem induși în eroare. L-am studiat un pic de-a lungul anilor și am scris și câteva cuvinte, mai ales despre emisiunea lui, The Apprentice.
Mi se pare corespunzător ca zilele astea să vorbim un pic de isteria cauzată de acest joc. Pokemon a apărut ca și desen animat cam în perioada în care am încetat să mă mai uit la desene animate. Deși părea interesant, și anumite anime-uri îmi plac, nu se încadra în standarde. Și totuși iată că dupa aproape 20 de ani, controlat de o companie ce nu a mai avut succes în ultimii zeci de ani, brandul a reușit să se adapteze vremurilor și să creeze o adevărată isterie. Acum universurile virtuale nu mai au un final, vor fi veșnice. Zilele astea a devenit disponibil și în România și am prieteni de ambele tabere, adică cei care îl joacă și cei care îl critică. Cert e că toata lumea vorbește.
Nu știu dacă am să-l pun, ultimul joc pe care l-am jucat a fost Max Payne I, și oricum ma termină bateria la telefon, problema secolului. Dar trebuie să recunosc meritele creatorilor care au avut viziunea. Da, tehnologia ar trebui să ne apropie dar ne desparte. Și totuși, pentru ăsta, trebuie să ieși afară, în aer liber :D Mai sunt unii care au traversat neregulamentar si a dat mașina peste ei, sau alții care de la volan încercau să-l prindă pe fraier. Sperăm totuși să reglementeze locurile unde apar.
Un film cu bătaie, așa cum ne plăcea când eram mici. Si un film care-ți pune un pic mintea la contributțe, așa cum ne place acum. Cu un an inainte a mai ieșit un film, The Fighter, pe care l-am văzut si chiar am si inceract sa-i fac o prezentare. Cum nu am mai apucat să o public, o să profit acum și o să-i aloc cateva cuvinte, deoarece îi are ca protagoniști pe Mark Wahlberg și Christian Bale, doi frați boxeori, unul dintre ei fost campion ajuns mare junky, iar cel mic incercând să-i calce pe urme. Totul este filmat pentru o televiziune în cadrul unui documentar despre cum fostele glorii ajung dependente de droguri. Un film remarcabil, care meria urmarit.
Am avut un deja-vu, fiindcă in Warrior este tot povestea a doi frați, unul mai apropiat de tatăl interpretat de Nick Nolte, care i-a fost și antrenor in copilărie, avand o cariera extraordinara ca și campion la lupte libere (wrestlingul ca disciplină sportivă, ce avem noi luptele greco-romane, cu foart foarte mici diferențe - protecția la urechi spre exemplu). Fiind totusi alcoolic, a reușit să-și despartă familia, nevasta plecând cu unul dintre copii. Revenit dupa mulți ani, reiau antrenamentele pentru un concurs de lupte in sistem piramida ce avea ca premiu 5 milioane de dolari, concurs la care s-a inscris și celălalt frate, intre timp cu doi copii, profesor de chimie la un liceu. O poveste destul de americană despre dorința de a avea grijă de ai tai și a-ți ține promisiunile facute chiar dacă asta ar insemna o paralizie (atât la propriu cât și la figurat). De asmenea ies în evidență calitățile de luptător ale lui Tom Hardy, Bronson ne fiind un simplu exercițiu. Sunt interesante filmările de la antrenamentele sale. Aparent, în Bronson chiar a fost un exercițiu și a trebuit să invețe totul de la zero. Tatuajele sunt ale sale, ale actorului.
(nu știu de ce am așa multe articole nepublicate; probabil pentru faptul că nu am intodeauna chef si timp și am nevoie de ele în momente ca acesta)
Coincide și cu ziua mea de naștere, așa că se cuvine să transmit tradiționala pastorală. Ok, nu chiar atât de tradițională, dar pot începe de acum. Am aruncat sumar o privire spre postările din trecut și binențeles că mi-e asa greu să înțeleg cum s-au dus așa repede cei 7 ani, având impresia că scriu pe blog de o lună sau două (blogul mi l-am făcut cadou în 2009).
Sesizez cât de mult m-am schimbat, dar recamrc și cât de mult nu. Cu toate că intreprindeam alte activități mai intens atunci, pe care acum le-am dat mai la o parte (muzica) și eram un pic mai activ, în mare sunt cam același. Sper că mai bun.
Acum 10 ani am făcut un party mare și am chemat aproape toată agenda la vremea respectivă. Nu știu cum se face da mereu pică ziua mea vara când e lumea plecată, dar tot am avut 50 și ceva de invitați. A fost de vis și mi-ar fi plăcut să mai fi făcut și anul ăsta ceva asemănător. Timpul și activitatea nu-mi permit, dar să lăsam o portiță deschisă și acestei posibilități pentru la anul. Pentru că, am rămas plăcut surprins și copleșit de mesajele primite. Da, și alea de pe facebook te fac să te simți bine. Și mi-ar plăcea să beau cu fiecare în parte câte o bere (da probabil nu în aceeași zi).
Încă un articol scos de la naftalină de pe moviesformysoul.comSunt fan al seriei Mad Max, îmi și puneam numele ăsta când jucam prin sălile de calculatoare din București ale sfârșitului anilor 90 început de 2000 (mă descurcam ok la Quake, dar eram prea mic pentru a intra în concursuri).
Iar filmul a fost un deliciu pe care l-am savurat de la început până la sfârșit. Și la revizionare. Câteva cuvine, mai jos.
Printre putținele lucruri bune care s-au întâmplat în ultimii 10 ani în capitală. Ok, recunosc, sunt răutăcios. Îmi iubesc orașul și recunosc ca s-a schimbat (în bine) în ultimii 10 ani. Dar, după mine, acum arată cum ar fi trebuit să arate prin 2000. Deci, cu 16 ani în urmă. Traficul s-a mai îmbunatățit, in sensul că sunt mai multe străzi cu sens unic si o fluidizare mai bună, deși mai avem de lucru, și daca ne gândim un pic că trebuie să ajungem pe la piața Sudului... Și noi, locuitorii săi avem o parte din vină, dar nu intru acum în discuții politice. Puteam fi mai departe, în bine.
În schimb, și am observat că în toate sectoarele, au fost amplasate în parcuri (mai mici sau mai mari, de bloc etc) aparate de fitness. Pot fi accesate gratuit și deși nu sunt decât asemănătoare cu cele standard dintr-o sală de forță, în sensul că nu poți schimba greutățile sau reloca, și unele exerciții par caraghioase, poți lucra o serie de exerciții pentru mai toate grupele de muschi. Nu e în nici un caz un înlocuitor al sălii, cineva care vrea să facă fitness sau bodybuilding nu va putea niciodata să faca performanță; în schimb, rămân mereu surprins de numărul mare al persoanelor din categoria senior (pensionari) care lucrează la ele. Eu merg des în parcul câinilor (la statuia Aviatorilor, lângă Kisselef) și în funcție de timp, si la miezul nopții, întodeauna este cineva care lucreaz la aparatele de acolo. Binențeles, câțiva se si prostesc, dar vad mulți care chiar depun un mic efort.
A fost la un moment dat și o campanie a unui individ care a făcut cateva mii de abdomene pentru a atrage atenția primariei și a amenaja astfel câteva parcuri și in orașul său (cred că era vorba de Galați). Și a reușit. Pentru că, daca vrem să schimbam o mentalitate, o generație, clar trebuie să începem cu sportul. La cât mai multe, și la cât mai mulți utilizatori.
Nu mai pun imagine și nici trailer, pentru că e destul de posibil să nu fi văzut filmul. Ți-l recomand. Am încercat să spun câteva cuvinte fără să intru în detaliile care-l fac spectaculos.
Nu, le am aici în drafturi. Am fost plecat și o tură pe la mare.
O capodoperă a lui Nae Caranfil (ca și restul de până acum). Doar că, la ăsta trebuie să-i acorzi mai multă răbdare. A zis și el într-un interviu că final-cut-ul a fost al studiourilor, nu al său.
Am mai scos un articol de la naftalină. Căteva cuvinte, suficiente. Sunt de părere că schimbările se fac uneori pas cu pas. Dacă intervii brusc, ai rezultate pe moment dar din experiența personală, pe termen lung nu e ok. Revii foarte ușor la vechile (și proastele) obiceiuri. Dar, dacă faci pas cu pas... Vocabularul e un început.
Ok, poate nu am spus destul de concret, voi scrie un articol pe zi dar nu-l voi publica neapărat in aceeași zi.
Și cum a trecut aproape o săptămână fără a discuta măcar un pic despre muzică, si pentru că tot alaltăieri a și apărut un album cel puțin interesant, am zis că e de bun augur să spunem câteva cuvinte. M-am mai și întâlnit cu baieții care sărbătoreau cu tradiționala șaormă lansarea albumului spre audiție.
În primul rând ce mi-a atras atenția a fost numele albumului. Probabil că are un nume de proiect sau ceva, dar în sine efectiv nu văd să aiba unul oficial. Ceea ce nu e neapărat ceva nasol. Și amândoi își permit o aroganță de genul ăsta. Sunt profesioniști și experimentați, producători cu ani vechi de meserie în spate și asta se aude de la primele piese. Instrumentalele sunt construit într-un mare fel, destul de modern, destul de experimental, destul de tare. Are o piesă, două, al cărei groove m-a trimis către West-Coast-ul ăla din zilele de vară.
E de recomandat, se poate asculta pe youtube sau descărca de pe site-ul oficial. Ca precizări de natura personală ar fi ca nu sunt EM, invitata lor de pe o piesă, și că, oricât m-aș forța, nu pot spune că-mi place Alexandrina. Recunosc, e o artistă desăvârșită, e interesantă, nu are piese rele deloc, numai ca nu rezonez cu ea. Probabil că nu am ascultat-o când a trebuit. Pe unii artiști îi înțelegi doar dacă pui mâna pe matarialele lor la vârsta sau momentul potrivit. Precum e probabil Radiohead cu al lor album cult OK Computer, pe care dacă nu-l asculți intre 16 și 18 ani, s-ar putea să nu te influențeze. E doar o teorie, pot gresi.
Și că tot vorbim de muzică, în aceeași zi a scos și fratele Keed (Șatra Benz) o piesa, Monica, care mi-a rupt capu cum nu a mai făcut-o o piesă de multa vreme. E în replay la mine.
Ok, poate trebuia chiar din primul articol să spun că s-ar putea să întârzii cu unele. Scopul e disciplina și la sfârșitul lunii să am 31 de articole. E scris de ieri dar cum am plecat în oraș și a fost și meciul, și ceva mici probleme cu hostingul (schimbari de bine) dar iată-mă cu el. Azi e pe lupul creștin. Eu scriu lucruri bune în articolele astea, ar trebui să încep să aplic. Spune NU! multor lucruri.
Chiar dacă l-am distribuit azi, el e sus de aseară, doar ca am fost plecat într-o vizită. Un prieten bun s-a întors definitiv în țara. Asa că, fără alte adugiri, despre ultimul film din seria Rocky Balboa, dar în engleza. Pardon my french.
Mi s-a părut corect să scriu despre filmul ăsta azi, pe 4 iulie, Ziua Independeței (e vorba de Statele Unite ale Americii). Eram sigur că am scris despre primul film, l-am căutat si aici si pe alte bloguri și unde mai tin eu în drafturi și nimic. Pentru că, nu prea are rost sa vorbim acum de partea a II-a, lansată recent, la fix 20 de ani de la prima. E greu in 2016 să mai surprinzi, să mai lași lumea cu gura căscată un sequal despre extratereștrii. Și cu toate astea, tot am ramas plăcut impresionat de ce reprezenta Sfera (și aici ma voi opri, go see the movie). A, și nici nu se cheamă măcar asa. Numele complet e Indepndece Day: Resurgence.
Primul film în schimb, a avut un asemenea impact, încât și acum, dacă-l prind la televizor, las tot și mă uit la el. Probabil că era și vârsta (l-am văzut pe ăsta al doilea tot acolo unde l-am văzut si pe primul, numai ca acum se cheamă CinemaPro iar inainte era Luceafărul; cum nu erau Malluri, fiecare cinematograf avea specificul lor pe filme, astfel ca nu ar fi rulat un asemenea film la Luceafărul, de obicei erau la Patria blockbuster-urile) și normal că esti impresionat de efecte speciale si extratereștrii. Și cu toate astea, era ceva mai mult decât un film despre o invazie. Era vorba si despre lupa noastră, de supravietuire a speciei. Ulterior, am aflat de pe internet că scena în care tipul inserează un virus în sistemul de operare al navei extraterestre mai era precedată de o secvență în care spunea și cum o va face. Tăindu-se la montaj, rămane un mister, totuși prea putin important (presupunând ca toata lumea a văzut filmul ăsta, mai spun spoilere).
A mai fost un film mare și pentru că a avut buget și explozii, și bombe si actori, dar a fost construit inspirațional, astfel că, deși și regizorul mai are la activ filme asemanătoare, discursul președintelui e unul memorabil, cu un impact pe care nu l-am resimțit în alte filme. A, si Will Smith are farmecul său.
Cum e vorba, they don't make them like they used to. Tagline: I'm not jewish! - Nobody's perfect.
Că tot e duminică, ce e mai bună decât o prezentare TED. Recunosc, nu mai e la aceeasi intensitate. Sunt din ce în ce mai multe, și dinastea independente (TEDx). Dar, mai găsim cate una interesantă, câte o idee de la care să pornești. Și ce e mai important decât educația? De acolo pleacă tot. Dacă inlocuim India cu România o să avem trista surprindere că nici noi nu suntem prea departe. Nu cred că un model propus cum e în prezentare poate fi aplicat la noi; e vorba de dascăli, noțiune ce ușor ușor se pierde. Avem dovada ceea ce se întâmpla zilele astea cu evaluările naționale.
Sistemul este stricat, într-adevăr, și pentru a-l putea repara e nevoie de sacrficii. Și e păcat să nu le facem; ați văzut cât de deștepți sunt copii din ziua de azi? E o minunăție să-i privesti.
Deci (așa se începe orice lurare, nu?) era cât pe ce să-mi dau cu tesla-n provocare exact de a doua zi. Mi-am uitat incărcătorul de laptop și am mai și plecat din oraș. Dar, am găsit un calculator cu internet (la o adică puteam si de pe mobil) și am zis să ma uit în drafturi aici să vedem ce avem. Și mi s-a părut corect sa încep chiar cu primul draft (cred că discutăm de 2010), fiind vorba de o carte foarte dragă mie care de asemenea m-a influențat usor in stilul de a scrie. Nu este foarte cunoscută dar articolul face parte din promovarea ei, chiar dacă poate i-a trecut vremea. Corectura cu diacritice e de acum.
Prin 2005 am vazut la televizor un reportaj ce prezenta o carte de un autor român care traiește in Germania. Titlul mi-a rămas întipărit în cap (cu toate că până să scriu pe blog eram convins că e "letopisețul"). Și prin 2010 la un târg de la sala Dalles am gasit-o. Era și la discount, 5 lei fiind prețul final. Am achiziționat-o și, fiind structurată în capitole tip "articol" (am ințeles că au fost publicate la ziar) am reusit să o termin pe parcursul a mai multe luni. Si a fost una din cele mai plăcute lecturi din ultimul timp. Un umor deosebit ce m-a făcut sa rabufnesc spontan cât și o satiră adusa situație din România. Autorul a emigrat inainte de 90 în Germania unde a devenit "cetățean". El are puterea să vadă și să spună anumite lucruri pe care noi de aici nu le realizăm. Dar cea mai semnificativă parte a acestei carți este faptul că majoritatea povestioarelor sunt scrise țnaintea anilor 2000, cand U.E. pentru România țnsemna cu totul altceva și înaintea apariției monedei europene. Pe mine cel puțin m-a ajutat să-mi fac o imagine mai bună asupra lucrurilor și cum vor decurge de acum incolo. Nu s-a ferit să intre nici în subiecte mai delicate, cum ar fi politica. Țin să reamintesc de un capitol relatat de autor, când uitandu-se la o televiziune internațională românească unde invitat era un medic de naționalitate araba si care încerca să ducă la capăt un proiect ingenios. La un moment dat a intervenit prin telefon un "respectabil" doctor cu aspirații de primar pe atunci (între timp a și devenit) care nu-i acorda nici un pic de credit respectivului, ba chiar făcând anumite remarci deplasate cu aluzie la originile invitatului. Autorul nu foloseste nume dar stim despre cine e vorba.
E luna iulie și e luna mea. Aveam de mult în cap să incerc un experiment de genul ăsta și cred că l-am amânat prea mult. Asa că, pentru luna iulie 2016, am de gând să scriu un articol în fiecare zi. Începând cu ăsta, binențeles. Am să pun in paranteză numărul lor pentru o centralizare.
Am să și "trișez". Am, cred că, peste 15 articole bune care au rămas in draft de-a lungul timpului. E o ocazie perfectă să iasă la lumina; păreri despre filme, muzică, ce scriu eu pe blog in general. A, și un articol pe zi dar nu doar aici, pe TheEmLog. Dupa cum știi, mai am două proiecte in online: www.lupulcrestin.ro, site despre dezvoltare personală în spiritul creștin-ortodox alaturi de Dorel Lăcatuș, si www.home-recording.roprimul site despre inregistrări audio de acasă (ulterior au mai apărut două, dar tot al meu e cel mai tare) unde ofer spre download si un ebook unde acopăr cam tot ce inseamnă introducere în acest domeniu. De asemenea, am prieteni cu site-uri care asteaptă de ceva timp un material de la mine. Mai e si proiectul interesant www.moviesformysoul.com, site unde scriu despre filme dar în limba engleză.
Și că tot vorbim de limbă, poate ai observat, poate nu, dar de acum voi încerca să scriu cu diacritice. E pentru prima oară pe blog; mai am scăpări dar cred că e momentul să mă deprind și cu asta. E momentul să incepem să facem lucrurile corect, și să incepem cu lucrurile mici.
La invitatie unui prieten, pe care nu-l mai vazusem de ceva timp si impreuna ne promiteam reciproc sa ne vedem in cel mai scurt timp, am ajuns pentru prima oara la un Escape Room. Surpriza a fost sa constat ca am facut echipa de patru insi, cu inca un prieten deci era o atmosfera familiara.
Acum, eu am tot auzit de aceste Escape-Room-uri, eram curios, dar se pare ca nu suficient incat sa incerc unul. Piata s-a dezvoltat foarte mult, cel putin in Bucuresti, in fiecare zi auzind de noi si noi escape-uri deschizandu-se. Probabil ca si natura business-ului implica multe schimbari asa ca presupun ca la un interval de timp, trebuie sa-ti schimbi questul si de multe ori si numele.
The Void (asa se cheama) este probabil cel mai nou escape room din Bucuresti. Binenteles ca nu prea am ce sa spun despre el fara sa-i stric magia; poate doar faptul ca l-as mai face odata :) dar sa treaca un pic de timp, ca mai uit. Situat in centrul capitalei, este un cadou sau un mod ideal de a intari lucrul in echipa; fiecare lucreaza si-si da silinta pentru a "evada" toata echipa. Emotie, tensiune, suspans. Daca esti individualist, pierzi. Pot spune ca a fost cea mai intensa ora din ultima vreme (atat a durat)-respectiv nici n-am simtit cand a trecut.
Nu stiu care e recordul, daca e bine sau nu, noi am terminat fix la 59:59. True story. Check out the website.
A fost un weekend plin de evenimente in Bucuresti, evenimente anuale ce se desfasoara cam in acelasi timp la inceputul verii. Sunt perioade frumoase si incerc si eu sa ajung la cat mai multe, cat mai variate. Am sa spun de cele la care nu am ajuns, si-mi pare un pic rau:
InfoMatrix, concurs international de informatica si robotica, unde copii de gimnaziu vin din intreaga lume cu proiectele lor. Viitorul de acolo se triaza si daca as fi director la o companie mai mare m-as orienta catre actiunile de genul asta. Imi este apropiat si pentru ca e organizat de grupul din care face parte liceul meu. Acum 10 ani am gazduit unul dintre participanti, pe Alvaro, si am dezvoltat o prietenie ce tine pana in ziua de azi (partea buna a internetului).
Bucharest Hey Day: concerte tribut rock in aer liber la Izvor. Era frumos sa fi baut si pe acolo o bere si sa fi ascultat ceva muzica rock. La un moment dat, sambata, stateam in curte si auzeam ceva muzica live (eu stau pe la Romana). Nu cred ca era de la Izvor, totusi e cam mare distanta. Asta inseamna ca a mai fost ceva interesant si mai aproape, de care n-am stiut.
East European Comic-Con; de asta nu-mi pare asa rau; am fost anul trecut, am stat pe Tronul de Fier (nu e un wc-u mai special ;) ) si mi-am luat ceva benzi desenate. Stresul si vremurile m-au facut sa nu mai fiu asa interesat de aceste lucruri desi posed o colectie interesanta de comics-uri (eroul meu preferat ramane Spawn) si action-figure (omuleti, mai pe intelesul nostru). Daca viata ar fi fost mai linistita pentru mine in copilarie poate cu siguranta una dintre alternative era sa am sau sa fiu in bussiness-ul asta, eventual cu un stand pe acolo. Cu urmatoarea ocazie poate :)
BTW. De ceva timp ma tot suna o fata de la nu mai stiu ce companie ca sa ma intrebe de acreditare la un eventiment legat de tehnologie. Probabil ca adresa mea era in baza lor de date cand ma ocupam mai mult de chestiuni de genul acesta. Cum am programul destul de incarcat am zis pas, stiind ca foarte greu voi putea ajunge. Cu toate astea am primit pe mail codul de acces (nici acum nu mi-e clar daca a incercat sa-mi vanda intrarea sau doar sa confirm participarea) si duminica, fiind si aproape de mine (la Ateneu) am zis sa dau o tura. Si, fiindca mi-a si placut, am considerat ca macar cateva cuvinte pe blog despre eveniment, pentru ca si merita.
Pe badge scria marketer si mi-am adus aminte ca am mai fost acum cativa ani la Romexpo. Acum, chestiunile astea cu tehnologiile si inovatiile ma pasioneaza, desi sunt un tip destul de a-tehnic (tarziu am invatat sa schimb un bec). Viitorul face parte acum din realitatea noastra si ar trebui sa-l imbratisam cat mai repede. Ce inseamna pentru mine viitor? Era filmul cu Stallone, Demolition Man, unde am vazut si mi-a ramas intiparit faptul ca "telefoanele" in viitorul proiectat atunci se faceau video. Avem azi Skype, si nu doar asta conteaza. Conteaza si unde si cand il avem; avem laptop, desktop (mai folosesti?), tableta, mobil, televizor. Wireless mai peste tot (cel putin in Romania stam bine la capitolul conexiuni internet).
Directiile generale pe care le-am vazut sunt VR (realitatea virtuala, prin device-urile extrem de accesibile care apar). Deja se si fac operatii in sistemul realitatii virtuale si urmatorii 10 ani vor fi extraordinari. Deja sunt dispozitive destul de accesibile care-ti transforma telefonul mobil in aparat de a intra intr-o realitate virtuala, si asta oricand de oriunde. Este o senzatie extraordinara, m-am jucat si eu cu niste ochelari dinastia pentru Galaxy S7 si am ramas profund impresionat.
Am reusit sa ma plimb si cu Segway-ul, o alta inventie extrem de folositoare ce capata din ce in ce mai multa amploare in vietile cotidiene, mai ales la serviciu, in occident si America de Nord, unde companiile si-si permit achizitionarea lor; sunt extrem de eficiente pentru distante mari indoor si aici stiu despre ce vorbesc.
De cativa ani 3D printing-ul a aparut pe piata si nu stiu de ce, poate ca inca este ceva mai scump, dar nu a intrat asa cum era preconizat pe piata. Eu nu stiu decat doua sau trei persoane care poseda un asemnea dispozitiv si si acele persoane, nu-si concentreaza businessul pe asa ceva. Ce poti face cu ele? Cam orice: proteze, arme; gandeste-te doar daca s-a stricat o rotita sau o parte din plastic de la un scaun sau o veioza si trebuie sa o arunci ca nu gasesti de inlocuit. Cu asta o poti face usor. Probabil ca trebuie sa se mai lucreze la modul de utilizare, e ceva inginerie acolo.
Alt aspect despre care vreau sa spun, tot pe scurt, este viitorul transportului auto. Urban, clar raspunsul este electric si mic. De fapt, noi traim intr-o paradigma gresita. Mi-a spus un distins profesor universitare senior de la Politehnica, ca o masina normala pentru o persoana nu ar trebui sa aiba ma mult de un loc; logic. Vezi foto, cam asa ar trebui noi sa circulam in oras. Totusi, pretul cam piperat (8000 e+), si faptul ca e electric si bateria e (inca) o foartea mare problema, si mai adaugam si plasticul din care e facut, face sa fiu reticient inca. Mi-ar placea totusi sa ne orientam catre asa ceva.
Dupa acest eveniment am dat o tura si pe la Femei pe Matasari, festival ce are loc in fiecare an, unde prin 2011 am pus si eu muzica. Acolo mai era o chestie pe care o puteai testa, respectiv simulator 3D dar si stateai intins pe un pat care se misca, simuland zborul. Ii vedeam pe altii cum dadeau din maini si-si miscau corpul ca si cum luau curba; era coada prea lunga si nu am mai stat dar vor mai fi si primul lucru stiu care e.
Nu, nu am mai fost intre timp la teatru si nu am mai scris pe blog; shame on me. Am avut aseara bucuria de a merge la Excelsior pentru a viziona #Teen Spirit, o piesa de teatru tanara si moderna, avandu-l in distributie pe prietenul Razvan "Krem" Alexe.
Placerea a fost si mai mare prin faptul ca am fost cu niste prieteni din adolescenta mea, prieteni cu care umblam acum mai bine de 10 ani dar, asa cum e viata, desi traim in aceeasi comunitate si acelasi oras, poate chiar asta, ne-a indepartat. (Fie vorba intre noi adolescenta mea, sunt in continuare tot pe acolo)
Spectacolul incepe puternic, impunandu-se de la inceput printr-o coregrafie impresionanta, ce-mi aminteste de copilarie (nu am sa spun desre ce e vorba). De acolo, din acel moment mi-am adus aminte o sumedenie de perioade ale vietii mele si incerc in continuare sa le asez la locul cuvenit. Pentru ca piesa asta de teatru (nu stiu cat de "piesa" e pana la urma, pentru ca sunt convins ca fiecare spectacol este cu mult diferit) asta face, te trece de la agonie, extaz, placere, umilinta, tristete, dar se incheie (cel putin pentru mine) cu bucurie.
Are si o insemnatate aparte, deoarece dupa cum am aflat ulterior, pregatirile se desfasurau in timpul tragicului eveniment #Colectiv. Moartea unei generatii.
Recomand cu caldura urmatorul spectacol. "Suntem tineri, ce ne pasa. Cand viata e asa frumoasa" :)
Ideea e ca preluam stafeta. "Descarcam" informatia si pornim de acolo. O sa-ti dai seama cand vezi copii din ziua de azi. ADN-ul este cel mai complex program si se adauga in el in fiecare zi, si il transmitem.
Intr-adevar e o lipsa de mentorship; poate si pentru faptul ca la noi in tara, si aici totusi ma rezum doar la business, sunt putini cei pe care ar trebui sa ii urmaresti si sa poti avea o relatie de acest tip. Da, majoritatea si-au dobandit bunastarea prin cai...
Totusi traim vremuri minunate si putem interactiona direct cu persoanele pe care le admiram via Internet (partea buna a lucrurilor). Am si eu mentorii mei pe care ii urmaresc regulat, de cativa ani, si care m-au ajutat (prin canalele lor de comunicare tip blog) sa fiu o persoana mai buna, mai disciplinata, mai puternica si sa am succes in planurile mele (ca sa numesc cativa Seth Godin pentru viziune, S. Anthony Iannarinodespre vanzari si antreprenorialism si disciplina, Darren Rowsesi Chris Brogandespre blogging si lista poate continua). Da, daca a fost nevoie le-am trimis un email si au raspuns destul de prompt. Ciudat cum oameni atat de ocupati au timp sa raspunda; si din asta am invatat multe.
"Mai e mult pana departe" spune o vorba populara, dar e momentul sa incepem de undeva.
A fost cel mai greu an de pana acum. Dar si cel mai bun. Diferentele prea extreme aproape m-au doborat dar ca in viata oricarui campion, mai sunt si momente dinastea :)
Am pierdut, cel mai important, oameni. Tragedia de la Colectiv cred ca va deveni in timp un moment T in cursul istoriei, poate la fel de important ca evenimentele din '89. Dar ceea ce s-a pierdut acolo, o generatie, nu stiu cum va fi inlocuita. Se va trece pur si simplu peste, ramanand un gol. Gol care inca-mi da insmonii. Nu mai pot pune mana pe pickup-uri fara sa ma gandesc acolo si nu mai pot merge intr-un loc fara sa ma gandesc ca si noi, ai mei, am murit cumva acolo. Doar ca n-am fost prezenti fizic. Ultima amintire din Colectiv o am cu Boogie (Mishat B, Selecta_B), plecat si el cu cateva luni inainte. Eram dupa un concert si l-am vazut pe el cumva resemnat. Nu era chiar in caracterul lui sa fie asa; privirea spunea totul. Am facut la intrarea un freestyle, in care eu bateam un ritm la butoaiele alea si el dadea o strofa din care am retinut doar "Set up to build an Empire"...
Seria "coincidentelor" din melodiile trupei care a avut nefericita lansare din seara aceea continua, nu cu piesa "the day we die" ci cu varianta asta acustica. Nu stiu de ce cand ma uit acum la videoclip, si ascult si piesa si textul ei, am impresia ca e filmata dupa! O melodie si un videoclip filmat de dincolo, un mesaj pentru noi, sa te trezim. Putem face atatea si nu ne apucam de nimic. Viata poate fi si frumoasa.
Am regasit si prieteni pe care nu i-am vazut de ani sau chiar zeci de ani. Multi din America de Nord, din Europa sau pe unde au mai plecat fiecare pentru o "viata" mai buna. Am petrecut aproape fiecare seara in centrul vechi, unde am luat toate cluburile la rand. Pana dimineata. Ne-am distrat si ne-am simtit bine si si ei au ramas fascinati de cat de frumos putea fi. La un moment dat chiar ma panicasem in legatura cu mine, ca urma sa mor sau ceva si ca au venit toti sa ma mai vada odata, asa de multi au fost de-a lungul timpului. Cine avea sa stie ca urmeaza ce este acum; mai trist nu a fost centru vechi nici atunci cand nu erau decat doua sa trei baruri. A fost o ultima vara de copilarie poate. Pentru ca, nu va mai fi la fel. Pentru mine cel putin.
Niciodata nu esti mai departe de atunci de unde nu stii in ce parte o iei. La mijlocul anului, la ziua mea am avut parte de cel mai frumos cadou. O dragoste adevarat ce a transcens spatiul si timpul si pentru care, cu adevarat, dupa foarte foarte mult timp, m-am bucurat. Scriu foarte putin de viata personala si o sa ma rezum doar la asta acum. Te iubesc.
2016 nu va fi prea usor din nici un punct de vedere. Schimbarile din jurul nostru (macro si micro) va pune amprenta pe vietile noastre cotidiene. De la emigrantii care or sa vina la noi (in Europa) pana la scumpirile si traiul de zi cu zi ne vor inrai si mai rau. Mi-e greu sa accept ca parca nu e mai bine, e mai rau pe masura ce trece timpul. Da, poate avem ceva mai multi bani (ca doar muncim), ca poate am mai vazut o tara straina, ca poate avem acces la mai multe informatii; dar per ansamblu, mi se pare ca e mai rau. Si vreau sa fie bine. Cum procedam?
