miercuri, 21 decembrie 2016

The Weeknd - Starboy (album 2016)

Ce te faci atunci cand lansezi unul dintre cele mai bune, inovatoare, geniale, nemaivazute si nemaiauzite albume aparute in ultmii 10-15 ani? Pai, trebuie sa lovesti cu ceva si mai tare. Si Weeknd s-a conformat; In primul rand s-a asociat cu probabil cea mai tare trupa a momentului Daft Punkt pentru single-ul Starboy, lansat la inceputul toamnei si care ma bucur ca aprins relativ rapid si in Romania radio airplay (aici as vrea sa deschid paranteza si sa atac subiectul cenzurii, cel putin la noi in tara, unde I'm a motherfucking Starboy se aude asa cum le zice; acum, nu sunt asa pudic, si imi plac piesele asa cum le face artistul, ne truchiate; dar totusi, nu ma consider o tara mica, in care sa nu mai stim o limba de circulatie interantionala cum e engleza, pe care, in ciuda legendelor, o cam vorbeste toata Europa; as fi mai prudent in cazurile astea).

 La inceput nu mi-a fost clar daca tot albumul este in colaborare cu ei sau doar single-ul care da si numele. Si intr-adevar, sunt doar doua piesa cu ei. Ceea ce e tare. Din clip vedem puternicul mesaj pe care vrea sa-l transmita, cu un subanteles mult prea profund pentru mainstream, dar cunoscand background-ul artistilor (pe Weeknd il cheama Abel si e original -familia- din Etiopia, tara jumate musulmana, jumate crestina-copta, aproape ortodoxa). Scena cand ia crucea in mana si darama tot e cu impact crestin, si am inteles asta din prima. Daft Phunk sunt si ei pe aceeasi lungime de unde si cum se spune, u got to trust me on this one.

Dragoste, sex, nebunie, droguri, masini (multe masini, si scumpe), sunt in general subiectele pe care artistul le-a abordat inca de la inceput si continua pe aceeasi linie, in stilul propriu-caracteristic (ciudat sa spun asta cand are si mai multe piese in zona Michael Jackson si cred ca aveam nevoie cu totii de sound-ul acesta).


miercuri, 3 august 2016

Ce am învățat din acest challange (31)


Întâmplător sau nu, articolul acesta, care încheie maratonul de câte un articol pe zi, e și articolul cu numărul 400 al blogului. Să sărbătorim. 

De asemenea, în urma maratonului mi-am confirmat și am învățat o gramadă de lucruri, despre online, despre scris, despre disciplina. N-am putut scrie câte unul efectiv pe zi, iar pe ultimele le-am și amânat mult, din mai multe considerente. Am renunțat chiar la câteva sau altele au suferit modificări pentru că, trebuie să-mi asum ceea ce scriu aici și nu mai vreua sa transmit mesaje negative. Sunt si eu plin de frustrări și neîmpliniri dar nu consider că are rost sa scriu despre ele decât în momentul în care am și o soluție. 

Prima concluzie ar fi că e extraordinar de greu să scrii cu diacritice. Pe bune. Timp de 30 de ani n-am scris (la calculator mă refer), nici nu știam sigur cum se instalează și activează (sau dacă există pentru Mac) și unde se află pe tastatură. De-a lungul timpului mai mergeam pe la cineva pe acasă sau la muncă și le avea activate; folosesc mai toate semnele de punctuație și activând tastatura românească, le schimbă ordinea de pe keyboard. E greu pentru workflow așa că dacă mă grăbesc cu un text mai lung, prefer să-l corectez după. Și nu am înțeles de ce z-ul se inversează cu y-ul (probabil că voi gasi repede dacă voi căuta pe google dar hai să mai rămână și mistere nedescoperite). Totuși, textul ăsta l-am scris cap coada cu el on. Și, da, concluzia e că limba română are diacritice și trebuie să le folosim. E o disciplină excelentă.

Alt lucru care m-a surprins plăcut a fost faptul că foarte multă lume nu știa că scriu pe blog și de atunci mă mai întreabă din când în când dacă am mai scris căte ceva. Dar, în același timp mulți știau și chiar mă citesc, aproape regulat. Chiar te simți jurnalist când în urma informațiilor date de tine lumea îți spune: nu știam că e așa, de la tine am aflat. În același timp, oricât aș încerca (nu încerc neapărat) și orice aș face, tot un om de muzică voi fi considerat. Articolul legat de muzică a avut cel mai mult succes, și deși nu mai face parte asa de mult pe cât aș vrea din viața mea, e adevărat că-mi place sa discut și să scriu despre muzică. Mă voi concentra mai mult în următoarea perioadă. Cred că pot transmite multe despre muzică și ne-făcând muzică. 

Partea tehnică a blogului; în primul rând să salvez drafturie (de fapt ctrl-s e un shortcut ce trebuie să devină un obicei în viața oricărui om care lucrează la calculator; eu mi l-am deprins de cănd făceam mult recording și putea crăpa calculatorul în orice clipă). Deci, mantra e SAVE SAVE SAVE.
Durează de multe ori mai mult decât crearea conținutului în sine aranjarea lui în pagină, alipirea pozei potrivite (încerc să pun poze care sunt free la copyright, exista pe net, și cu link către autor - btw poza din aricol e făcută de mine cu telefonul undeva prin Tineretului, București), video embeded, centrarea lui, dimensiuni, paragrafe, linkuirea cuvintelor, verifcarea lor etc. Și după, promovarea sa. Pe toate site-urile, cu extras din articol că poate nu știe omu din titlu despre ce e vorba. Pe Twitter bag câte un hastag în funcție de domeniu, pe Facebook tag-uiesc pe cineva dacă e cazul; mai pun pe Google+ (am eu o simpatie anume) și pe toateblogurile.ro (la fel, o simpatie). De multe ori neglijez mai mult conținutul în detrimentul promovarii pe social media. 
În același timp, dacă nu ești pe social media -și aici trebuie să fim sinceri, in România social media înseamnă Facebook și cam atât; Instagram-ul e eficient pentru anumite categorii, iar al III-lea e LinkedIn, concluzii trase personal după acest maraton- nu exiști. Blogul în sine am observat că nu e citit, nu intră nimeni direct pe el sau în feed ca abonat. Poate în afară, în special North America de unde a venit această industrie, funcționează mai multe (eu sunt cel mai activ pe Twitter), dar în România anului 2016 Facebook is King (nici măcar abonarea cu adresa de mail nu e cea mai eficientă, românii au o alta cultura a poștei electronice). Și nu știu dacă e neapărat rău asta, dar mă voi concentra si eu pe fb mai mult, din punctul ăsta de vedere. 

E foarte greu să recuperezi când lucrurile nu sunt făcute la timpul lor. Eu mă bucur că am scăpat și de multe drafturi ce stăteau aici și care au văzut lumina monitorului; sau altele sterse. În același timp, e bine să ai drafturi de back-up, chiar recomandat. Nu întodeauna reusesc să mă exprim așa cum vreau, ba chiar de cele mai multe ori iese exact invers (sau așa am impresia). 

Ideea de final e că trebuie să fim fericiți și să luâm lucrurile pas cu pas, mici, uneori și înapoi, dar în continua mișcare. Lucrurile nu se întâmplă peste noapte și încă odată, pentru mine, blogul a fost un instrument de disciplină. Sunt fericit că scriu pe el. Sunt si bucuros că are un oarecare succes, dar ele sunt doua lucruri distincte. Mi-a luat ceva timp să mă prind.


marți, 2 august 2016

Campionii transpiră (30)



Aveam de mult timp articolul schițat în minte și în draft așa că a venit momentul să depun efortul necesar pentru a-l publica.
Pentru că de cele mai multe ori știm ce trebuie făcut dar ne sabotăm singuri. Ideea e că fară efort, nu faci treaba. 

Așa că, e cazul să ne apucăm un pic de treaba. Eu unul am simțit că m-am culcat pe o ureche cam mult.

ARTICOLUL ÎNTREG AICI

Muzică: Panic! At The Disco: Emperor's New Clothes (29)

Adevărul e ca nu prea mai am rabdare să mă uit la multe videoclipuri efectiv, sau dacă-mi place piesa, și și atunci nu până la capăt. Cu toate astea, am fost absorbit de cateva zile de piesă în primul rând, pentru că trateaza un subiect general valabil, artistic si prezent. Noile haine ale împăratului e o poveste asupra căreia ar trebui să revenim, mai ales în zilele noastre, de adulți.

Melodia de mai jos mi-a atras atenția atunci când a intrat in autoplay. Interesantă funcție, de multe ori o scot, dar cateodată îmi place unde mă duce și e chiar amuzant cum poate pleci de la un filmuleț postat de cineva, trece pe la emisiuni tv și ajunge la așa ceva. Binențeles ca e bazat pe preferințe si pe istoricul căutărilor, dar e departe de a fi perfect sistemul.

Poate si expresiviatea interpretului, machiajul, montajul... cam tot fac un produs de succes asupra căruia m-am oprit. Am mai auzit de trupă, probabil am mai și ascultat melodii, dar nu o puteam indentificat până acum. Clipul este continuarea altuia și exploreaza o parte destul de întunecată a vieților noastre.


luni, 1 august 2016

Cămile la 100 de dolari (28)


http://lupulcrestin.ro/camile-la-100-de-dolari/

Nu a avut cine să ne învețe alta alternativă, și abia acum timid începem să scoatem și noi capul. Mă refer la veniturile fiecărui individ, familie etc, ce economisește, ce cheltuiește, cum îi cheltuiește. Credeam ca sunt singurul care atunci când are niște bani în buzunar parcă trebuie să îi termine cât mai repede că nu stau bine acolo. Aste sunt mosteniri de care trebuie să scăpam.

 Articolul întreg aici

Până la urmă e vorba de muzică (27)



Eram chiar bleg dacă trecea luna asta fără a scrie tocmai pe site-ul în care am investit cel mai mult timp. Din păcate în ultimii ani nu prea am mai investit atât timp cât mi-aș fi dorit, dar de curând tocmai intrasem într-un studio profesionist and it all came back to me.

M-am mirat și pe mine când am realizat că încă mai știu meniurile și tool-urile în Cubase (de unde setezi ceva la placa de sunet etc) și lejeritatea pe care o aveam când m-am jucat pe acolo.

Câteva gânduri (și frustrări, ce-i drept); mă feresc să dau sfaturi dar recomand să faci cum zic eu acolo :D

vineri, 29 iulie 2016

Locuri de muncă (26)

Voi pleda în continuare pentru un loc de muncă. Știu, multe sunt nasoale, că de aia e muncă. Și cât de greu e să-ți găsești unul. Ca un sfat de la un om în vârstă pentru cei mai tineri, orientați-vă spre o meserie, cel mai fericit caz în funcție de pasiunea voastră. Că e bucătar, dj (da se poate câștiga bine), inginer de sunet, electrician, contabil, jurist, mecanic auto etc, cel mai bine și mai ușor este cu o meserie. Te și disciplinează și e dovedit de-a lungul timpului că cei care au o meserie la bază și au lucrat în ea au mai multe șanse de reușită, și nu de puține ori pe domenii total diferite. Dar, repet, e disciplina, și aprecierea muncii. Și da, contrar a ceea ce se mai spune, și hârtiile (diplomele) sunt bune și necesare așa că ia-le cât mai repede și nu lăsa să treacă timpul. 

Revenind la cum îți găsești un loc de muncă...paroduxul românesc în domeniu spune: lipsa locurilor de muncă vs. absența forței de muncă. Sunt itneri care sunt bine pregătiți, dar sunt și mulți care nu au nici o treabă cu nimic. Știu, oferta e nasoala rău dar, ăsta nu e un impediment în a lua un job. Începi ușor, de jos, de oriunde. Poveștile astea de succes care-ți spun să-ți urmezi pasiunea și să nu accepți orice sunt în cea mai mare parte.. doar povești. Și oricum ar fi trebuie să pleci de undeva. Poți ăncepe de pe site-ul ăsta Neuvoo.ro Mi-au dat mail și am zis să scriu despre ei, sper că sunt serioși. Ăsta e doar un punct de plecare, CV-ul tău e bine să fie pe toate site-urile de profil și de specialitate. Ușor ușor; ai servici, ai tot ce-ți trebuie.

Meciul secolului: viața vs. Bruce Lee (25)

Poza
Printre puținele lucruri interesante de la televizor se numără seria reportajelor-documentar realizate de Carmen Avram la Antena 3 (da, cunosc bine postul) În premieră. Sunt din alt registru și pot spune că fiecare episod a fost interesant. De curând am dat pe facebook de documentarul acesta a cărui titlu de youtube a fost destul de sugestiv încât să-l traduc. Personajul probabil îl cunoașteți din documentarul scurt difuzat de BBC acum în jur de doi ani când era în floare propaganda anti-emigranți din România (și Bulgarie, fie). Personajul era prezentat cam ca românul majoritar, și trebuia să-i facă pe englezi să rămână cu impresia că ăștia suntem noi toți și că ăștia (aurolacii din canale) suntem cei care vom veni la ei să le luăm locurile de muncă (de parcă ei nu ar știi cine suntem, parcă noi nu avem treabă cu informatica sau cu orice alte servicii pe care englezii le externalizează la noi în țară și sunt extrem de mulțumiți). Nu vreau să mă iau de ei, au destul probleme. 

Revenind la personajul nostru, Bruce Lee, regele canalelor de la Gara de Nord și șeful aurolacilor de pe acolo (pentru cei mai tineri, aurolacul este un lac de vopsea folosit pe post de drog de cei mai necăjiți, fiind foarte ieftin și accesibil; se pune într-o pungă și se inhalează, dând o stare de letargie unde nu simți mai nimic -adică viața tristă pe care o duci; cam ca atunci când intrii într-o cameră proaspăt vopsită sau lăcuită și te ia amețeala; drog foarte popular la începutul anilor 90, înainte de heroină și legale). În documentar până și el folosește termenul de boschetar și dacă el ar avea o autoritate în acest sens, mi se pare ca realizatorul exagerează și că ar fi putut găsi un sinonim. 

Acum, știu că zona e nasoală de când eram eu mic. A fost chiar o perioadă când toată lumea, inclusiv poliția, o evita. După anul 2000, ușor ușor s-a mai liniștit și cu toate că mai sunt și acum, cel puțin pe timpul zieli, în principiu e safe să treci prin parcul ăla de la Ministerul Transportului. Și cu toate că legenda spune altceva, ei, necăjiții, nu interacționeză cu cetățenii decât atunci când sunt în nevoie.

De Bruce Lee nu am auzit decât din documentar (mai e un Bruce Lee, era în Amzei căra fructe). Uitându-mă la documentar n-am putut să nu spun câteva cuvinte, pentru că e trist, rău. Boschetarii, aurolacii, sunt cei care înainte de a fi respinsi de societate pentru ceea ce sunt, au fost respinși de ai lor doar pentru ca sunt. Majoritatea au familii, care pur și simplu i-au respins. Iar pe cei mai norocoși, i-au dus la orfelinate, orfelinate de unde nu au știut cum să scape mai repede. Oare ce poate ieși dintr-un om care a trăit așa? Conform societății, un infractor.

Cel mai mult m-a impresionat credința (cunoașterea) în Dumnezeu, Dumnezeu care nu judecă, sau oricum nu ca noi, și care iubește fără condiție. Normal, cred că si Bruce Lee e conștient că nu face bine ce face, dar trebuie să ne raportăm la dimensiunea si universul în care a trăit, de unde și pentinența pe care o face purtând toate lanțurile si lacătele alea în jurul corpului. Oricât ar vrea el nu se va putea rupe vreodată așa că a făcut ce a crezut mai bine: să țină cât de cât sub un control totul (asta cu arestarea sa e ca și cu Saddam sau Gaddafi, cum spun unii, că dacă ar fi rămas îi ținea sub control și nu mai făceau atâtea atentate și nu mai veneau în Europa - asta o spun politicienii lumii). Bruce Lee a ajuns la un nivel destul de înalt de iluminare spirituală, și ne dăm seama de asta doar prin ce face (cum are grijă de câini, pisici și restul oamenilor care sunt în responsabilitatea lui) cât și de cum vorbește, în special despre femei. Sunt mulți alți boschetari (a se înțelege oameni din societate) care sunt departe de o asemenea gândire. Până la urma suntem ceea ce suntem fiecare, dar măcar data viitoare când mai vezi pe unul pe stradă, dacă nu-ți faci milă cu el, măcar nu-i mai trimite ură.


duminică, 24 iulie 2016

Ted Talk: Jason Fried: Why work doesn't happen at work (24)

Era salvat în bookmark, și parcă-mi aduc aminte ca l-a share-uit cineva în nu știu ce context și m-a atras titlul. E un subiect interesant și are destulă dreptate în ce zice acolo. Eu unul nu sunt de acord cu lejeritatea pe care unii cred că ar trebui să o ai atunci când ești la serviciu. Adevărul e că, chiar dacă ne visăm noi șefi și patroni, și și atunci când suntem, nu deținem în totalitate controlul timpului nostru. 
La muncă trebuie să muncești (punct). E și o vorbă, ai serviciu, ai tot ce-ți trebuie. Am mai atacat și eu subiectul (chiar scriind acum articolul m-a sunat un prieten și m-a defazat un pic) lucrurilor care te distrag din muncă. 
Poate că are dreptate individul în sugestiile pe care le face. Doar că, dacă le faci regulat, s-ar putea să nu ai rezultatele dorite.

sâmbătă, 23 iulie 2016

Nu atinge obiectul pe care urmează să-l cumperi (23)



Într-adevăr este o frustrare de-a mea. Dar una pozitivă. Funcționează. Cultura arabă s-a dezvoltat economic tocmai pe așa ceva; ia, încearcă; ai cumpărat aia, ți-o dau și pe cealaltă. Comerț, negustorie.
 

ARTICOLUL ÎNTREG