 |
| Sultanul Inimii |
Și nu sunt atât de legat de Turcia cât sunt legat de poporul acesta Turc. De oamenii minunați pe care i-am cunoscut și cu care păstrez legătura chiar și după ani în care interacțiunea noastră s-a terminat. Sunt mândru absolvet al scolilor turcești ICHB (Liceul Internațional de Informatică) și a Universității Lumina .
Da, sunt scoli ce aparțin grupului Hizmet, condus de Fetullah Gullen. Sau mă rog, de susținători ai acestuia. Lasă-mă să-și spun eu, n-am auzit de personaj cât timp am fost în liceu, nici nu m-a interesat și nu mi-a fost băgat pe gât sau alte minuni de le-am auzit zilele astea. Târziu am aflat mai multe, când a începu să mă intereseze mai mult situația mondială. În schimb, am fost înconjurat de profesori din comunitatea turcă, profesori care, față de mulți alți profesori români pe care i-am avut, și-au însușit și rolul de dascăl, de îndrumător, constientizând responsabilitatea pe care o au. Oameni deosebiți, religioși (în sensul de spiritual, nimic fanatic) și cu frică de Dumnezeu. Oameni cu care păstrez legătura și în ziua de azi, vorbim la telefon sau pe internet.
Pe timpul liceului făceau vizite acasa, pentru a cunoaste mediul și familiile studenților. În timpul Ramadam-ului, la cină, ne invitau la ei acasă. în sânul familiei pentru a-i onora (făcând o paranteză. bucătăria turcească e cam preferata mea și cum se pricep și la dulciuri, am fost într-o seară la un profesor și ne-a servit cu o prajitură de ciocolată, prăjitură atât de bună încât am mai cerut o porție sub pretextul că-i voi duce mamei; de cum am ieșit din apartament, m-am înfipt în ea și am devorat-o, mozolindu-mă pe față precum in filmul Matilda, faza cu tortul). De asemenea, fiind un grup școlar ce se bazează foarte mult pe sponsorizări și burse oferite, in majoritate, de oameni de afaceri turci, majoritate de la noi din țară, mergeam în vizite pe la ei. Am fost la o fabrică de napolitane, langă Ploiești, sau pe la diferiți alții, pe care vag mii amintesc acum când mă gândesc la ei.
Aceeași profesori care se interesează în continuare de situația absolvenților și organizează regulat întâlniri cu ei. Profesori care se atașează emoțional de studenții lor, întratât cât, când a aflat câ a murit tata, fostul diriginte, deși era la Constanța cu familia și era 9 seara, s-a suit și a condus până la București și a stat preț de o oră la priveghi, pentru a-mi fi alâturi. Nu pot decât să îi consider ca niște frați mai mare.
Ca să nu mai pomenesc de campaniile pe care le fac în fiecare an de sărbători (și ale noastre, creștinești) de strângere de fonduri sau donații pentru centre de plasament și orfelinate.
În Turcia am rămas șocat cel mai mult de accentul pe care-l pun pe educație. Nu există o cinste mai mare pentru cineva ca cinstea pe care o are fiind profesor. Rectorii Universităților au statut de demnitari, mașini cu girofar și escortă. Toate Universitățile sunt ultra-moderne, profesori din toată lumea și plătiți destul de bine (comparand cu România, dar oricum la ei nu funcționează așa). Și prețurile unui an școlar sunt destul de mari, ele fiind acoperite din donații (alta onoare e ca cetățean, din puținul -sau multul- tău să donezi o mică sumă pentru educația cuiva).
În Konya, oraș de care nu auzisem până să ajung în el, era un centru comercial, mall mai exact. Dar guvernatorul regiunii a decis că orașul are suficiente centre comerciale, dar ar mai avea nevoie de o Universitate, și așa a apărut Universittatea... Mevlana. Cam asta e mentalitatea acolo vis-a-vis de educație.
Și nu mai aduc vorba de ospitalitatea cu care am fost primit cam peste tot pe unde am mers. În aceeași vizită în Turcia, care era de fapt o vizită de cercetare intreprinsă de Universitatea Lumina, vizită în urma căreia urmează să apară și o amplă lucrarea despre Capadocia - între necunoscut și legendar. În drum spre hotelul unde urma să ne cazăm și să luăm cina, se afla satul natal al unuia dintre membrii delegației facultății, responsabil de trebuirile administrative. A decis pe loc să luăm cina la el acasă, tot autocarul. Am ajuns repede și cum a fost inopinant, pregătirile încă decurgeau. Vecinii se mobilizaseră și veniseră care cu scaune, care cu mese, care cu fețe de mese, care cu farfurii (eram un autocar întreg). Tatăl s-a așezat în capul mesei și se vedea mândria pe fața sa, mândrie datorată onoarei pe care fiul său i-a facut-o, aducând atâția oameni să-i calce pragul și să servească masa. Altă cultură, altă mentalitate.
De asemenea, sistemul medical turcesc este printre cele mai performante la nivel mondial, pe boli de inimă și oncologie.
Finalul inițial era altul. Dar nu cred că e de datoria mea să fac acum o afirmație. Eu știu ce știu pe baza experiențelor mele, iar câteva dintre ele le-am spus mai sus. Putem doar să ne rugăm împreună ca lucrurile să se așeze, în direcția cea bună.
Pe timpul liceului făceau vizite acasa, pentru a cunoaste mediul și familiile studenților. În timpul Ramadam-ului, la cină, ne invitau la ei acasă. în sânul familiei pentru a-i onora (făcând o paranteză. bucătăria turcească e cam preferata mea și cum se pricep și la dulciuri, am fost într-o seară la un profesor și ne-a servit cu o prajitură de ciocolată, prăjitură atât de bună încât am mai cerut o porție sub pretextul că-i voi duce mamei; de cum am ieșit din apartament, m-am înfipt în ea și am devorat-o, mozolindu-mă pe față precum in filmul Matilda, faza cu tortul). De asemenea, fiind un grup școlar ce se bazează foarte mult pe sponsorizări și burse oferite, in majoritate, de oameni de afaceri turci, majoritate de la noi din țară, mergeam în vizite pe la ei. Am fost la o fabrică de napolitane, langă Ploiești, sau pe la diferiți alții, pe care vag mii amintesc acum când mă gândesc la ei.
Aceeași profesori care se interesează în continuare de situația absolvenților și organizează regulat întâlniri cu ei. Profesori care se atașează emoțional de studenții lor, întratât cât, când a aflat câ a murit tata, fostul diriginte, deși era la Constanța cu familia și era 9 seara, s-a suit și a condus până la București și a stat preț de o oră la priveghi, pentru a-mi fi alâturi. Nu pot decât să îi consider ca niște frați mai mare.
Ca să nu mai pomenesc de campaniile pe care le fac în fiecare an de sărbători (și ale noastre, creștinești) de strângere de fonduri sau donații pentru centre de plasament și orfelinate.În Turcia am rămas șocat cel mai mult de accentul pe care-l pun pe educație. Nu există o cinste mai mare pentru cineva ca cinstea pe care o are fiind profesor. Rectorii Universităților au statut de demnitari, mașini cu girofar și escortă. Toate Universitățile sunt ultra-moderne, profesori din toată lumea și plătiți destul de bine (comparand cu România, dar oricum la ei nu funcționează așa). Și prețurile unui an școlar sunt destul de mari, ele fiind acoperite din donații (alta onoare e ca cetățean, din puținul -sau multul- tău să donezi o mică sumă pentru educația cuiva).
În Konya, oraș de care nu auzisem până să ajung în el, era un centru comercial, mall mai exact. Dar guvernatorul regiunii a decis că orașul are suficiente centre comerciale, dar ar mai avea nevoie de o Universitate, și așa a apărut Universittatea... Mevlana. Cam asta e mentalitatea acolo vis-a-vis de educație.
Și nu mai aduc vorba de ospitalitatea cu care am fost primit cam peste tot pe unde am mers. În aceeași vizită în Turcia, care era de fapt o vizită de cercetare intreprinsă de Universitatea Lumina, vizită în urma căreia urmează să apară și o amplă lucrarea despre Capadocia - între necunoscut și legendar. În drum spre hotelul unde urma să ne cazăm și să luăm cina, se afla satul natal al unuia dintre membrii delegației facultății, responsabil de trebuirile administrative. A decis pe loc să luăm cina la el acasă, tot autocarul. Am ajuns repede și cum a fost inopinant, pregătirile încă decurgeau. Vecinii se mobilizaseră și veniseră care cu scaune, care cu mese, care cu fețe de mese, care cu farfurii (eram un autocar întreg). Tatăl s-a așezat în capul mesei și se vedea mândria pe fața sa, mândrie datorată onoarei pe care fiul său i-a facut-o, aducând atâția oameni să-i calce pragul și să servească masa. Altă cultură, altă mentalitate.
De asemenea, sistemul medical turcesc este printre cele mai performante la nivel mondial, pe boli de inimă și oncologie.
Finalul inițial era altul. Dar nu cred că e de datoria mea să fac acum o afirmație. Eu știu ce știu pe baza experiențelor mele, iar câteva dintre ele le-am spus mai sus. Putem doar să ne rugăm împreună ca lucrurile să se așeze, în direcția cea bună.
