La fel de bine s-ar fi putut numi si "in casa asta", o sintagma atat de des auzita in cotidianul post-revolutie (nu stiu cum era inainte) in foarte multe familii. O cronica actuala si destul de aproape de realitatea zilelor noastre, a unei familii din clasa "de mijloc" care o ducea mai bine pe vremea lui Ceausescu, pe vremea cand libertatea, alegerea, vointa nu erau in vocabular si viata si societatea stateau intr-un letargic confort. O comedie amara, care reflecta realitatea in care ne zbatem cu totii, adevarul pe care refuzam sa-l vedem si solutii care ne sunt la indemana dar le ignoram, nedorind a ne parasi asa zisa zona de confort, speriati de perspective. As rade daca nu as sti ca e adevarat, as rade daca nu m-as regasi in personaje (doar din solidaritatea pe care o am pentru ceilalti "colegi de societate"). Cumva ajungem la vorba aia, ca ne meritam soarta.
Dupa experienta mai putin reusita cu Micul Print, a fost o gura de aer. O scena asemanatoare cu Dogville-ul si dinamismul de care sunt atat de atasat a facut ca timpul sa treaca pe nesimtite. Cu siguranta una din piesele care trebuiesc blifate pe anul acesta.
Ca un fapt amuzant, probabil o sursa de inspiratie pentru aceasta piesa a fost si doamna casiera a teatrului Odeon. Cu o atitudine total neprietenoasa care ar face orice trainer de vanzari sa se lase de job, cand am fost sa iau bieltele pentru Micul Print, a tinut (nu doar mie, si are si o voce "placuta") sa injure sistemul si in special guvernul Boc. Nu am tacut nici eu, avand un dialog interesant cu dansa, pe cat mi-a permis timpul. S-a intamplat ca nu mai e Boc Prim Ministru si o sa ma duc la un specatcol zilele astea numai pentru a avea placerea de a mai intretine cateva cuvinte cu respectiva.
