Totul porneste din copilarie. E normal ca un copil care primeste violenta in fiecare zi sa creasca si la randul sau sa trateze totul cu violenta. Nu de putine ori am vazut oameni care nu stiau cum sa reactioneze la lucrurile pozitive; copii care nu stiau cum sa primeasca un cadou sa o vorba buna; copii care strang din dinti si li se citeste in ochii lor razbunarea pe care o astepta.
Nu stiu cum se face ca lucrurile rele tindem sa le uitam. Am numai cuvinte de lauda la adresa invatatoarei mele, cu toate ca daca stau sa-mi aduc bine aminte, faptul ca acum am niste retineri comportamentale i se pot imputa dansei. Mi-e greu sa trec peste faptul ca nu s-au mobilizat atunci cand eu si cativa colegi am avut niste initiative laudabile (la un moment dat in calsa noastra editam trei reviste, pe banii noastrii -nu ai idee prin ce trebuia sa treci prin '94-'95 ca sa printezi o pagina, sau cat trebuia sa lucrezi ca sa inserezi o imagine-). Mi-e greu sa uit ca m-a pedepsit cu o nota mica atunci cand am scris o compunere de patru pagini (in clasa a II-a, cand celalalte compuneri nu aveau nici macar jumatate de pagina) care, e drept ca deviase de la subiect. dar a fost foarte apreciata de alte persoane care au citit-o. Mi-e greu sa uit ca nu a vrut sa ma lase sa-mi citesc compunerea care se intinsese pe jumatate de caiet, doar pentru faptul ca stropeam cu apa colegii (stii combinatia cu sticla cu dopul gaurit, nu?). Si cel mai greu e sa uit atunci cand m-a impins cu capul de muchia usii pentru ca eram inca pe hol atunci cand se sunase. Cumva, lucrurile astea le luam de bune, pentru ca si in alte parti era la fel. Paradoxul e ca atunci, inca din scoala generala, am avut ocazia sa ajung si prin Franta pe la un colegiu de provincie, unde am experimentat un pic sistemul educational de acolo. Cu bune si cu rele, elevul (copilul) era tratat cu respect, si nu pus la respect.
Si astea sunt tot forme de violenta impotriva copiilor. Si, cu siguranta e un sentiment de frustrare din partea mea la mijloc, cand ma vad ca scriu atat de intens despre asta. Eu poate am avut norocul sa fiu o persoana mai puternica, sa am alte surse de energie din care sa ma alimentez pozitiv. Dar, ma gandesc cu frica la ce puteau simtii ceilalti colegi ai mei, care aveau o situatie mai putin placuta acasa, iar la scoala nu aveau parte de alt tratament. Pentru ca, dupa cum stim, ce ai acasa e de bun, nu prea ai ce face, cel putin fiind copil. Iar la scoala ar trebui sa fie alinarea, sa fie locul unde sa te poti descoperi, ca apoi sa te descopere altii. De aceeea educatia e un domeniu pe care insist din ce in ce mai mult si cred ca o sa ma si orientez mai departe in viata.
Din pacate, etichetele puse de mici copiilor raman. Si nu ma refer doar la porecle si ce spun ceilalti, ci la ceea ce ramane in mintea copilului. Exemple au demonstrat aceasta teorie. Tot in scoala generala, in clasa a II-a, am avut un coleg tigan, baiat foarte ok de altfel, cu care am pastrat legatura si dupa ce a ramas repetent, ba chiar pana prin clasa a VII-a. Era mai mare dar reusea cumva sa nu faca tampenii. La un moment dat, profesoara de franceza a incercat sa-i dea o sansa. Si a reusit sa faca dintr-un elev care avea probleme de a scrie in limba romana sa poata purta o conversatie in franceza. A reusit sa-l invete timpul verbeleor si ce mai faceam noi pe acolo (am zis-o cu asta). Iar el, astepta cu sufletul la gura ora de franceza. Reusise sa-si faca rost si de niste creioane colorate dupa cum ne recomandase profesoara sa coloram terminatiile verbelor la diferite timpuri. A terminat cu media opt sau noua la franceza, dar a ramas repetent. Taica-su, cand a aflat ca a ramas (din nou repetent) l-a taiat cu cutitul pe coaste. Ma intreb daca nu cumva si ceilalti profesori, cat si invatatoarea, cat si noi (desi ce sa stim noi in clasa a II-a, mai ales ca ne-a precizat din prima zi ca o sa avem un coleg tigan care o sa ramana repetent), daca am fi avut un pic mai multa rabdare cu el, poate ca altfel o fi fost viata lui. Sper doar ca acum sa fie ok individul.
Raman doar pe ceea ce se intampla in societate, nu pe ceea ce se intampla in sanul familie, ca acolo e cu adevarat trist. Mi-e groaza sa ma gandesc la ce e in catunele alea amarate unde nu ai nici curent si apa curenta, cand vad ce se intampla in Bucuresti si alte orase unde exista cat de cat cateva facilitati. Si nici nu intru pe subiectul violentei verbale si emotionale.
Am trecut peste toate astea dar sunt convins ca aceste lucruri se intampla si in Romania zilei de azi. Si daca nu as crede cu tarie ca astfel de campanii pot face la un moment dat diferenta, nu as scrie. Spun un NU categoric impotriva violentei catre copii, de oricare ar fi ea.
www.salvaticopiii.ro
