De mult nu am fost asa miscat cum s-a intamplat acum dupa ce tocmai am vazut documentarul asta din 2007. Dupa o cautare pe google am aflat ca trupa acum traieste in Statele Unite unde se desfasoara asa cum vrea, ca a scos album si ca merge in turnee. Au chiar si o pagina de facebook unde se gasesc toate informatiile. Probabil singura trupa de metal din Irak.
Nu-mi aduc aminte cine mi-a atras atentia asupra filmului asta, dar, ca o palma pe care inca nu am primit-o, e bine sa ne aducem aminte cat de privilegiati si rasfatati suntem cateodata. Sigur, nimeni nu are viata pe care si-o doreste si mai mereu, ne vine sa ne dam cu capul de pereti pentru ca stim de ce si nimic nu se schimba. E un sentiment ciudat sa constientizezi ceva ce ar trebui sa fie in mainile tale (propria viata) dar deciziile sunt luate de te miri cine (hai sa nu intram in politica acum). Daca noi ridicam pe altare ale gloriei artistii care s-au opus prin creatia lor sistemului comunist, atunci unde le e locur acestora, tineri, unii mai mici decat mine, mult mai inteligenti si mai normali decat mine, care au facut intr-adevar sacrificii pentru muzica. Depresia e o stare de fapt si nu o boala care apare. E constanta si probabil te obisnuiesti cu ea, sau nici macar nu stii de existenta ei. Si cu toate astea mergi inainte, urmandu-ti visele. Cum au facut membrii trupei Arcassicauda (inca ma feresc sa-l pronunt). E uimitor impactul pe care il are o trupa ca Metallica. E muzica pe care am crescut. Dar si ei, acolo, intr-o alta lume, intr-un alt sistem de valori. Acolo unde dusman iti este si guvernul, dar si aproapele, vecinul sau familia. Acolo unde nu te-ai fi gandit vreodata (cel putin eu cred ca am o prejudecata). Lumea poate fi mai buna si acesta este inca unul dintre lucrurile care o dovedesc.